Orhideea cititoare: noiembrie 2009

duminică, 15 noiembrie 2009

Micul prinţ, de Antoine de Saint Exupery

Aici puteţi citi cartea integral:

http://www.miculprint.go.ro/cap1.html

Micul prinţ, în lectura lui Florian Pittiş

vineri, 6 noiembrie 2009

Anunt important!

Cercul de lectură îşi va desfăşura activitatea vinerea, începând cu ora 14, în fiecare săptămână.
Vă aşteptăm, dragi cerchişti!
De asemenea, invitaţia este deschisă tuturor elevilor iubitori ai cărţii de la Colegiului Naţional "Petru Rareş" ...

Vă rog să aduceţi fiecare dintre voi cartea cea mai frumoasă/interesantă din biblioteca personală, pentru a o prezenta colegilor.

Vă aştept!

marți, 3 noiembrie 2009

Concursul de scriere creativă - text creat de Ovidiu Mălinaş

Acum culoarea cenuşie dispăruse. Avea propria ei lumină şi culoarea unui galben spre alb. Era acum şeful, nu mai trebuia să lucreze pentru nimeni. Însă ceva îi lipsea. Nu avea deloc experienţă. Nu ştia cum să ordoneze planetele, ce rol să le acorde. Acestea le ştia doar o singură persoană, una înspăimântătoare, de care nimeni nu îndrăznea să se apropie. Era soarele. Se gândea şi se regândea cum să ajungă la soare ca să-l înveţe. Nu îi era frică de un refuz, deoarece aveau acelaşi rang. Pe zi ce trecea, angajaţii erau nemulţumiţi de poziţia lor, de salariile primite, unul vroia mai multă căldură, altul mai mult frig, altul mai mulţi bani, până când, într-o zi, angajaţii au decis să facă grevă.
Acum, micul nostru soare era exasperat şi foarte stresat că nu se descurca. Câteodată regreta că e centrul unui sistem solar. Momentele de regrete s-au dizolvat atunci când a gândit puţin problema ca o planetă matură şi a găsit o soluţie. Şi-a adus aminte de meteoriţi, şi-a adus aminte că ei sunt cei care călătoresc cel mai mult din univers, cei mai dornici să-i cunoască noutatea. Se gândea că o să întâlnească unul care – i va destăinui drumul spre Soare. Angajaţii erau foarte supăraţi că li s-au făcut atâtea promisiuni zadarnice, erau foarte nemulţumiţi. Nu a durat mult până când soarele a întâlnit un meteorit. Micul soare l-a chenat la el spunându-i:
- „Nu te speria, că nu o să te ard. Apropie-te!
- Dar mi-e frică!
- Nu-ţi fac niciun rău. Vreau doar să te întreb ceva...
Atunci, meteoritul s-a oprit şi i-a spus:
- Eu cu ce te-aş putea ajuta?
- Aş vrea să – mi spui care este drumul spre Soare.
Meteoritul când a auzit, s-a şi albit la faţă.
- Aia e cea mai rea stea din univers, tuturor le e frică de ea.
- Te rog doar un singur lucru să-mi spui, că n-am timp de pălăvrăgeanlă: Spune-mi drumul!
Meteoritul, speriat de atitudinea ostilă a micului soare i-a spus şi a fugit repede, de frică să nu i se întâmple ceva.
Acum micul soare, ştiind drumul, avea nevoie doar de curaj pentru a începe călătoria. Şi-a luat mâncare, băutură şi a pornit la drum.
Drumul nu a fost deloc primejdios, spre bucuria micuţului soare, ba chiar s-a dovedit a fi scurt. Ajuns la soare, uitând să-şi reducă căldura, i-a făcut pe angajaţii acestuia să plece, nemairezistând de puterea infernală a căldurii celor doi.
Soarele, disperat că nu mai are angajaţi, a început să plângă şi i-a zis micului soare:
- Uite ce ai făcut!
Micul soare se gândi la faptul că ar fi bine dacă l-ar lua păcăli pe soare şi i-a spus:
- Acum nu mai ai nimic! Ce o să faci?
- Nu ştiu...
- Ştiu eu! Hai ca angajat la mine, preiei postul meu şi îmi dai câştigul. 10% o să fie ai tăi.
- Hmmm... de acord!
- Hai să mergem deci, zise micul Soare.
Fiind un priceput, Soarele a rezolvat cu uşurinţă problema şi se descurca foarte bine. Micul soare era mulţumit de profit şi se bucura de realizare.

MĂLINAŞ OVIDIU
16 ani
Clasa a X a E
Colegiul Naţional „Petru Rareş” Beclean

Concursul de scriere creativă - text creat de Iulia Paranciuc

Cu trecerea timpului, mica planetă se obişnui cu ideea de a fi soare şi de a avea planete care se învârt în jurul ei depinzând de lumina pe care o emană. Acum se simţea şi ea cineva, cineva mare, cineva important.
Viaţa mergea înainte. Venus era tot înfumurată, Marte suferea de singurătate, Neptun era tăcută spre deosebire de Uranus care vorbea neîncetat, Pluto era tot cea mai mică planetă din Sistemul solar cunoscut de micul soare. Saturn şi Jupiter rămaseră cu nasul pe sus, încrezute şi nepoliticoase, iar Mercur îşi păstrase distanţa faţă de cele două. Toate planetele şi rolurile lor erau neschimbate însă, Terra era distrusă, bolnavă şi suferindă din pricina mentalităţii oamenilor şi a acţiunilor lor de distrugere. Locuitorii ei nu îşi dădeau seama de ceea ce fac, pe ei interesându-i doar evoluţia ştiinţei, uşurarea propriului trai, noile descoperiri. Acum şi-au extins suprafaţa de cercetare, căutând noi fronturi de explorat şi exploatat până la epuizare, în stilul specific lor.
Noul soare, aflând aceste veşti, îşi aminti de necazurile pe care i le povestise Terra odinioară. Cu gândul la faptul că planetele sistemului ei solar ar putea avea de suferit din cauza noului traseu de cercetare al oamenilor, încercă să găsească o metodă de a-i face pe oameni să nu se apropie de planetele sale:
- Aş putea să strălucesc atât de tare încât oamenilor să le fie frică să se apropie de mine ca să nu ar... Înainte să-şi termine ideea, micul soare îşi dădu seama că aceasta nu poate fi o variantă... totul în jurul său s-ar aprinde, iar planetele sale arzând fără scăpare, ar dispărea definitiv... Astfel, o acţiune caritabilă s-ar fi transformat într-una devastatoare.
După îndelungi cugetări, frământări şi nenumărate idei lipsite de efect sau cu rezultate negative, fosta miniplanetă realiză că viaţa planetelor sale atârna acum de un singur fir de speranţă.
Sosi şi ziua aterizării oamenilor pe două din cele cinci planete minuscule care gravitau în jurul noului soare, acesta luminând în continuă disperare, preocupat de viaţa micilor săi prieteni.
- Ce vor aceste creaturi nemiloase de la noi? De ce ne filmează şi ne fac atâtea poze? Şi mai ales, ce vor face cu aparatele acelea care par a fi nişte şuruburi gigantice? se întrebau pline de teamă dar şi curiozitate în acelaşi timp, Tsurara şi Hachimitsu.
- Rezistaţi dragele mele, rezistaţi! Să sperăm că nu vă vor face nimic rău. Oh, cât mi-aş dori acum să fiu din nou o planetă călătoare, să caut prin univers soluţii pentru a vă salva, gândi micul soare amintindu-şi cu regret de trecut.
Pe măsură ce pe suprafaţa lui Tsurara şi pe cea a lui Hachimitsu aterizau tot mai multe maşinării aducătoare de necazuri, acestea fiind dotate la rândul lor cu alte echipamente distrugătoare, celelalte planete priveau cu desavârşită curiozitate, aşteptând să se întâmple ceva concret şi să descopere ce aveau oamenii de gând să facă cu tot acel echipament înspăimântător.
- Sunt foarte curioasă la ce vor folosi acel şurub gigant, zise nerăbdătoare Sakura.
- Da, şi eu abea aştept să aflu. Maşinăria aceea pare foarte interesantă, spuse la rândul său Yuki.
- Şi fotografiile pe care i le fac oamenii lui Hachimitsu îi scot aşa de bine în evidenţă culorile dulci ca mierea. Aş vrea să-mi facă şi mie nişte poze.
- Să nu-ţi doreşti aceasta, Akira, îl sfătui îndurerată Hachimitsu. Să nu-ţi doreşti pentru că doare, doare, şi încă foarte tare. După ce îmi fac poze celor mai frumoase părţi, încep să-mi ia câte puţin din fiecare, iar asta doare, pe mine mă doare. Nu doar exteriorul, ci şi interiorul, sufletul mă doare. Creaturile acestea lipsite de milă îmi iau tot ce îmi e mai drag şi ceva îmi spune că nu mi le vor mai înapoia. De aceea sunt tristă, iar fiecare poză pe care mi-o fac îmi străpunge sufletul ca o săgeată cu otravă, lasând răni adânci şi incurabile.
Un moment de profundă linişte urmă discursului micii planete suferinde. Doar oamenii stricau acea linişte sentimentală cu zgomotul lor care dădea startul începerii exploatării resurselor de pe cele două planete. În scurt timp, dulcea Hachimitsu şi tăcuta Tsurara deveniră praf stelar care se pierdu în infinitul necunoscut.
Într-un final sosise şi clipa adevarului, când Akira, Sakura şi Yuki aflară scopul echipamentelor ciudate aduse în sistemul lor solar, şi anume acela de a lua tot ce e mai bun din planete, în final aducându-le tragicul sfârşit. Realizând acestea, corpurile cereşti se îngrijorară unele pentru celelalte, ele fiind foarte unite, între ele existând o legătură puternică de prietenie, pentru că aşa le învăţase micul soare care acum era foarte tăcut şi lumina din ce în ce mai slab.
- Soare, te rugăm, fă ceva! Nu ne lăsa să dispărem în modul acesta! Tu eşti prietenul nostru, protectorul nostru. Mereu ne-ai dat sfaturi bune, ne-ai învăţat lucruri noi care ne-au fost de folos, iar acum stai fără să zici nimic. Spune ceva! izbucniră Sakura şi Yuki, iritaţi de indiferenţa aparentă a soarelui.
Însă acesta îşi menţinu tăcerea nevinovată.
- O, nu! Priviţi! Au aterizat şi pe Akira! Ce putem face ca să îl salvăm? exclamă îngrijorată Sakura.
- Din păcate, noi suntem doar două planete care se învârt pe orbitele lor în jurul unui soare. Nu putem face nimic, decât să privim şi să ne aşteptăm sfârşitul, cuvântă înţelept şi realist Yuki.
- Ai dreptate. Dacă am fi planete libere şi nu am aparţine unui sistem solar, am putea să facem ceva pentru a ne salva, dar aşa totul e in zadar. Cred că îl înţeleg pe soare în tăcerea sa.
Oamenii începură să-l fotografieze pe Akira şi să trimită maşinării pe Yuki şi Sakura. Planetele erau resemnate cu gândul că acesta este destinul lor, să trăiască fericite până când aceste creaturi nemiloase, oamenii, vor veni să le distrugă lăsând în urma lor doar pulberea fără viaţă, care se pierde în infinit.
În timp ce oamenii le luau viaţa micilor planete a căror singură vină era că aveau multe resurse pe care le doreau oamenii, sau mai bine zis, erau blestemate cu acestea, lumina micului soare se reducea încontinuu.
O planetă care tocmai trecea prin zonă îl observă pe soare pălind şi se apropie de el cu îndrăzneală:
- Le transferi lumina ta planetelor din jur?
- Poftim? întrebă nedumerită fosta planetă. Pot face asta? Le pot salva?
- Desigur, spuse convinsă planeta necunoscută. Şi eu am fost cândva centrul unui sistem solar, iar în jurul meu gravitau nouă planete îngâmfate care nu erau mulţumite de lumina mea. Într-o zi, a trecut pe acolo o planetă mică, ce îşi dorea numai un loc în univers, iar cei de pe Terra, singura mea prietenă, după care îmi pare rău, au încercat să o distrugă. În acel moment i-am dăruit lumina mea, eu devenind o planetă călătoare iar ea, soarele de care depindeau cinci planete mici, pe care le salvasem înainte.
Micul soare îşi recunoscu povestea şi mai mult, ştia acum o cale de salvare care depindea numai de el.
Va fi în stare micul soare să-şi salveze prietenii? Cum o va face? Ce va face dacă va deveni din nou o planetă călătoare prin univers? Toate acestea şi multe altele veţi afla în următorul capitol din “Planeta pitică”.

Paranciuc Iulia,
Clasa a X a E
Colegiul Naţional „Petru Rareş” Beclean

Concursul de scriere creativă - text creat de Ingrid Onul

Planeta pitică îşi ,,fixă” din nou micuţa inimă în piept şi porni curajoasă spre Terra ; drumul nu fu lung, aşa că ajunse repede. ,,Pamântul”, cum o mai numeau unii, era destul de bătrân şi încercat de oameni, explorat şi rănit frecvent, dar rareori profund, aşa că avea abilitatea de a se vindeca destul de repede. Micuţa planetă observă că pământul sângerează şi gândi: ,,sigur a fost lovit grav ’’ dar se întreba cine e făptaşul.Prin urmare îl abordă:
-Nu vă supăraţi…îngăimă timidă şi umilă micuţa, ca o făptură educată ce era. Aş putea să vă deranjez întrebându-vă cine v-a rănit? îndrăzni curioasă, dar nu prea agresiv indiscretă.
- Desigur, oamenii m-au surpat în adâncime mai tot timpul, oamenii mă rănesc vrând să exploreze, cel mai adesea superficial, dar de data aceasta cred că nu o să supravieţuiesc : m-au rupt în două aproape. Oamenii nu m-au însoţit de la începutul vieţii mele. Cu timpul, o planetă călătoare numită Maurus a ajuns în sistemul solar , a ales la întâmplare o planetă , pe care să o populeze cu aşa zişii ,,oameni’’. A spus că este o binecuvântare şi un blestem totodată că acea planetă se sacrifică pentru aceste noi vietăţi, îşi dedică existenţa populaţiei umane. Nu am avut de ales. Mă bucur să te cunosc, pitico. Apropo, micuţo, care este numele tău ?
- Nu îmi ştiu numele; sunt o mică planetă rătăcită în spaţiosul vostru sistem şi aş vrea să-mi găsesc şi eu un loc al meu, minuscul, undeva; sunt sigură că trebuie să fie o menire şi pentru mine în universul ăsta ma………… .
Acesta o întrerupse :
-Aaaaahhhhhhhhh……………. .Îmi cer scuz…aaahhh ……. eee.
-Eşti bine? Bietul de tine, arzi tot şi eşti puternic erodat !Am să te îngrijesc !
-Nu-ţi pierde preţiosul timp cu mine, sunt sortit pieirii !
-Are dreptate! stigă din indepărtare Pluto.
-Ocupă de prea mult timp spaţiul în sistemul acesta! o întrerupse Venus.
-În plus, nu ai spus că vrei un loc aici? întreba Jupiter.
-Poţi să-i ocupi locul…adăugă Saturn.
-După ce se stinge, încercă Mercur să o corupă.
-Nu-ţi pierde timpul: este bătrână, uitucă şi nefolositoare, rosti hotărâtă tăcuta Neptun.
-Iar oamenii ne deranjează pe toţi, ne exploatează !încheie Uranus.
-Eu o îngrijesc , vreau ! ripostă micuţa.
Trecu mult timp iar cea mică ,ignorând frecventele încercări de a o opri ,îngriji pământul ca pe un tată iar puternica stea numită ,,soare’’ o susţinea şi, în scurt timp i-a devenit o mamă mieroasă şi răbdătoare, care o învăţă diferite limbi şi materii: cele exacte şi cele creative; iar tatăl ei, Pământul, o educa despre cultura locuitorilor lui.
Însă într-o zi, care va rămâne în istoria planetelor sistemului solar, pitica şi-a găsit tatăl rispit în meteoriţi. Fu îngrozitor. Toate planetele îşi dădură seama de gravitatea greşelii lor, de a se lăsa conduse de Saturn şi Jupiter, care deveniră foarte bucuroase la auzul sfâşierii Pământului şi a suferinţei piticii. Celelalte planete au fost mai mult sau mai puţin afectate de cele întâmplate. Dar toate fură mirate de reacţia urâtă a celor două ,,lidere’’ Înţelegeau că au greşit în tot acest timp, prin atitudinea lor deplorabilă.Toate planetele s-au unit împotriva celor două , sub protecţia mândrului Soare, dar în ecoul vocilor sure şi puternice ale îngâmfatelor acuzate , înmărmurite de trezirea la revoltă, o voce palidă spuse :
-Terminaţi! Nu vreau asta ! Nu mai ştiţi cât am suferit la moartea Terrei ?!Vrem să distrugem alte 2 planete ?Vreţi să vă coborâţi la nivelul lor ? Or fi ele rele, dar nu e drept să le distrugem; noi nu avem voie să le judecăm , toţi suntem egali ; nu mi-aş ierta-o niciodată ! Daca ele m-au batjocorit când s-a dus tata ,distrugerea lor acum aş avea-o ,am avea-o pe conştiinţă ;asta nu e o soluţie !Credeţi că Terra ar fi vrut asta ?!
Se aşternu o tăcere cumplită, pătrunzătoare, dupa care o voce absolută îndrăzni :
-O să facem ce ne ceri, dar cu o condiţie !stârni Pluto.
-Da ! Îi gonim doar , nu le facem rău ! propuse Mercur.
-Da ! strigară toţi.
Mica planeta acceptă, rugată de toţi, pactul.Pitica îi lua locul Pămânului şi trăiră fericiţi până într-o zi foarte îndepătată şi foarte apropiată. Totodata, Pitica, acum bătrână, numele ei fiind Terrasol (terra şi sol de la soare) uită regula: sfatul emis de tatăl său, s-a apropiat prea mult de veşnicul Soare şi s-a ars. Fiind bătrână, celelalte planete s-au stins, deoarece la scurt timp dupa gonirea ,,liderelor’’, o gaura neagră le-a inghiţit , doar pitica şi cu Soarele au supravieţuit. După arderea piticii , Soarele a rămas cu sufletul împietrit , pustiit şi amorţit de vreme, aşteptându-şi sfârşitul, rămânând cu speranţa creării unui nou sistem .
După moartea lui, numeroase planete foarte tinere au modelat un nou Univers, un nou inceput.

SFARSIT
Onul Ingrid ,
12 ani
cls a VI-a,
Colegiul Naţional ,,Petru Rares’’ ,Beclean

Concursul de scriere creativă - text creat de Andra Liber

Planeta pitică

Planeta pitică era tristă, deoarece nu a acceptat propunerea lui Venus de a-i fi slujnică şi se simţea vinovată. Dar, dintr-o dată, se aude un zgomot de la o altă planeta şi atunci îşi dădu seama că mai are o singură şansă alergând în grabă la Terra.
- Bună! spuse Terra.
- Bună !
- Ce cauţi tu aici, planetă pitică ?
- Of, ştiam că aşa o să spui şi tu.
- De ce eşti tristă ?
- Mai bine plec.Văd că nu este nevoie de mine aici, asa că nu mai vreau să deranjez. Am supărat aproape pe toată lumea.Oricum toţi mă consideră o planetă pitică.
- Stai, nu pleca ! nu asta am vrut să spun, dragă surioară.
- Ce ?! Eu, sora ta ? Visezi…
- Nu ! Nu visez, nu mint şi nu glumesc. Nu asş spune aşa ceva dacă nu ar fi adevărat.
- Aşa este. Îmi cer scuze. Dar cum...cum poate fi adevărat ? Nu înţeleg! Cine sunt părinţii noştri? Mai avem fraţi sau surioare ?
- Avem părinţi !
- Iupiiiiiii! Cum îi cheamă?
- Nu te bucura.
- De ce ?
- Pentru că ei ne-au părăsit şi nu doresc să ne mai vadă.
- Cum îi cheamă?
- Pe mama Jupiter şi pe tata Saturn.
- Cum? Nu se poate! Lor le-am cerut prima dată ajutor, dar m-au respins.
- Nu-i nimic surioară. Noi mai avem un frăţior.
- Rău, aşa-i ?
- Nu, el este foarte bun. Îl cheamă Soare şi este regele întregii galaxii.
- Serios ?
- Da !Hai să ţi-l prezint.
- Hai !
- Să ştii că îmi pare bine că ne-am întâlnit şi sper că nu ne vom mai despărţi niciodată.
- Bine. Este departe ?
- Nu. Dar în jurul lui este o căldură infernală, deoarece vin alţi duşmani, iar căldura îi alungă. Dacă ne ducem noi acuma, o să vezi că atunci când ne apropriem, razele acelea puternice o să dispară.
Ajunse acolo, planetele se întâlnesc cu Soarele.
- Bună! spuse planeta pitică.
- Bună! fraţioare.
- Salut! Cine este ea ?
- Ea este sora noatră, planeta pitică pe care o căutai de atâta timp.
- Frate, îmi pare bine că te cunosc.
- Şi mie.
Când discutau mai bine, atunci se văzu o navă spaţială care se îndrepta spre pitică.
- O ! nu !
- Ce ? spuseră Soarele şi Terra.
- Se îndreaptă ceva care nu miroase a bine spre noi.
- Este mama şi tata !
- Fereşte-te, surioară !!!
Atunci o loviră pe planetuţă.
- Buf!
- Trebuia să apăreţi voi? Să ne stricaţi acest moment de regăsire, şi de fericire….
- Da ! Ca să vă distrugem noi şi cu toată armata noastră de răi.
- Hai să facem o înţelegere. Bine ?
- Bine !!! Of....
- Daca voi nu veţi putea răspunde la intrebările următoare, va trebui să vă cereţi scuze, în special surorilor mele şi mie, pentru a nu vă pune sclavii întregii galaxii, adica doar voi doi şi va trebui să mergeţi pe o altă galaxie.
- Care este capitala României ? spuse Soarele.
- Budapesta! răspunse Saturn.
- Bucureşti - răspuns corect! spuse Soarele.
- Care sunt afluenţii Dunării ?
- Sena, Elba, Rin, Rhon! răspunse Jupiter.
- Inn, Sava, Drava, Olt, Siret etc. Răspuns corect! spuse Soarele.
- Sa vedem dacă o să răspundeţi corect la ultimele trei întrebări, că până acuma aţi dat doar răspunsuri greşite. Cum este împărţită Europa ?
- Europa este împărţită în Europa rea şi Europa buna !
- Greşit! Europa este împărţită în Europa veche- în Nord şi Europa tânără - în Sud. Nu aţi răspuns corect la nici o întrebare. Din această cauză, va trebui să vă cereţi scuze, în special surorii mele.
- Bine! Ne cerem scuze pentru tot ce am făcut şi ne pare rău, planetă pitică, pentru că te-am abandonat.
- Scuzele vă sunt acceptate, dar vă rog să plecaţi din această galaxie.
- Bine.
- Pa !
- Pa !

Sper că acest final pe care l-am completat eu cu atâta răbdare, bucurie şi emoţie, v-a încântat.
Pe acest pagini goale, care nu aveau niciun rost, am scris cuvinte care deja au înflorit.

V-A PLĂCUT ?

LIBER ANDRA,
12 ANI,
clasa a VI a
COLEGIUL NAŢIONAL „PETRU RAREŞ”
BECLEAN

Concursul de scriere creativă - text creat de Pop Răzvan

După un timp, planetele din Sistemul Solar aflară şi ele că mica planetă a devenit o stea. Nu au fost deloc încântate, mai ales că apoi au aflat că în jurul ei orbitează alte planete. În schimb, Pământul a fost foarte încântat de ce s-a întâmplat, dar nu-i venea să creadă că şi-a adus aminte.
Deşi celelalte planete au încercat să stea nepăsătoare, nu au putut să o facă, fiindcă micuţa planetă începea să fie tot mai cunoscută. Planetele s-au dus cu părere de rău la ea – cu excepţia lui Venus – la noua stea şi s-au scuzat. De Venus, care era supărată, nu-i păsa nimănui, decât Soarelui.
Totuşi, după un timp mica planetă a început să plângă, din cauză ca a fost foarte rea cu Venus. După zile întregi de suferinţă, planetuţa şi-a făcut curaj şi s-a dus să-şi ceară scuze, dar degeaba.
După vreo trei zile, în galaxie a apărut o planetă rebelă, spaima a douzeci de galaxii. Auzind de un nou Soare, a vrut să poarte " o mică discuţie" cu noua stea.
Când a ajuns la ea, Mascon, fiindcă aşa se numea planeta rebelă, a vrut să distrugă mica stea. Atunci, lui Venus i s-a făcut milă de ea şi i-a sărit in ajutor. Au luptat cu ea până a ajuns şi Soarele care l-a făcut praf pe Mascon. Şi uite aşa, cele două corpuri cereşti au devenit prietene bune.
După un timp, mica stea a ales să fie satelit al lui Venus, iar planetele care orbitau în jurul ei au ajuns sateliţi ai celorlalte planete.
Astfel au trăit fericiţi cu toţii în aceeaşi galaxie, iar Venus a fost unica planetă cu o stea ca satelit.

Autorul:
Pop Răzvan
11 ani
Clasa a V – a,
Colegiul Naţional „Petru Rareş” Beclean

Pagini