marți, 3 noiembrie 2009

Concursul de scriere creativă - text creat de Iulia Paranciuc

Cu trecerea timpului, mica planetă se obişnui cu ideea de a fi soare şi de a avea planete care se învârt în jurul ei depinzând de lumina pe care o emană. Acum se simţea şi ea cineva, cineva mare, cineva important.
Viaţa mergea înainte. Venus era tot înfumurată, Marte suferea de singurătate, Neptun era tăcută spre deosebire de Uranus care vorbea neîncetat, Pluto era tot cea mai mică planetă din Sistemul solar cunoscut de micul soare. Saturn şi Jupiter rămaseră cu nasul pe sus, încrezute şi nepoliticoase, iar Mercur îşi păstrase distanţa faţă de cele două. Toate planetele şi rolurile lor erau neschimbate însă, Terra era distrusă, bolnavă şi suferindă din pricina mentalităţii oamenilor şi a acţiunilor lor de distrugere. Locuitorii ei nu îşi dădeau seama de ceea ce fac, pe ei interesându-i doar evoluţia ştiinţei, uşurarea propriului trai, noile descoperiri. Acum şi-au extins suprafaţa de cercetare, căutând noi fronturi de explorat şi exploatat până la epuizare, în stilul specific lor.
Noul soare, aflând aceste veşti, îşi aminti de necazurile pe care i le povestise Terra odinioară. Cu gândul la faptul că planetele sistemului ei solar ar putea avea de suferit din cauza noului traseu de cercetare al oamenilor, încercă să găsească o metodă de a-i face pe oameni să nu se apropie de planetele sale:
- Aş putea să strălucesc atât de tare încât oamenilor să le fie frică să se apropie de mine ca să nu ar... Înainte să-şi termine ideea, micul soare îşi dădu seama că aceasta nu poate fi o variantă... totul în jurul său s-ar aprinde, iar planetele sale arzând fără scăpare, ar dispărea definitiv... Astfel, o acţiune caritabilă s-ar fi transformat într-una devastatoare.
După îndelungi cugetări, frământări şi nenumărate idei lipsite de efect sau cu rezultate negative, fosta miniplanetă realiză că viaţa planetelor sale atârna acum de un singur fir de speranţă.
Sosi şi ziua aterizării oamenilor pe două din cele cinci planete minuscule care gravitau în jurul noului soare, acesta luminând în continuă disperare, preocupat de viaţa micilor săi prieteni.
- Ce vor aceste creaturi nemiloase de la noi? De ce ne filmează şi ne fac atâtea poze? Şi mai ales, ce vor face cu aparatele acelea care par a fi nişte şuruburi gigantice? se întrebau pline de teamă dar şi curiozitate în acelaşi timp, Tsurara şi Hachimitsu.
- Rezistaţi dragele mele, rezistaţi! Să sperăm că nu vă vor face nimic rău. Oh, cât mi-aş dori acum să fiu din nou o planetă călătoare, să caut prin univers soluţii pentru a vă salva, gândi micul soare amintindu-şi cu regret de trecut.
Pe măsură ce pe suprafaţa lui Tsurara şi pe cea a lui Hachimitsu aterizau tot mai multe maşinării aducătoare de necazuri, acestea fiind dotate la rândul lor cu alte echipamente distrugătoare, celelalte planete priveau cu desavârşită curiozitate, aşteptând să se întâmple ceva concret şi să descopere ce aveau oamenii de gând să facă cu tot acel echipament înspăimântător.
- Sunt foarte curioasă la ce vor folosi acel şurub gigant, zise nerăbdătoare Sakura.
- Da, şi eu abea aştept să aflu. Maşinăria aceea pare foarte interesantă, spuse la rândul său Yuki.
- Şi fotografiile pe care i le fac oamenii lui Hachimitsu îi scot aşa de bine în evidenţă culorile dulci ca mierea. Aş vrea să-mi facă şi mie nişte poze.
- Să nu-ţi doreşti aceasta, Akira, îl sfătui îndurerată Hachimitsu. Să nu-ţi doreşti pentru că doare, doare, şi încă foarte tare. După ce îmi fac poze celor mai frumoase părţi, încep să-mi ia câte puţin din fiecare, iar asta doare, pe mine mă doare. Nu doar exteriorul, ci şi interiorul, sufletul mă doare. Creaturile acestea lipsite de milă îmi iau tot ce îmi e mai drag şi ceva îmi spune că nu mi le vor mai înapoia. De aceea sunt tristă, iar fiecare poză pe care mi-o fac îmi străpunge sufletul ca o săgeată cu otravă, lasând răni adânci şi incurabile.
Un moment de profundă linişte urmă discursului micii planete suferinde. Doar oamenii stricau acea linişte sentimentală cu zgomotul lor care dădea startul începerii exploatării resurselor de pe cele două planete. În scurt timp, dulcea Hachimitsu şi tăcuta Tsurara deveniră praf stelar care se pierdu în infinitul necunoscut.
Într-un final sosise şi clipa adevarului, când Akira, Sakura şi Yuki aflară scopul echipamentelor ciudate aduse în sistemul lor solar, şi anume acela de a lua tot ce e mai bun din planete, în final aducându-le tragicul sfârşit. Realizând acestea, corpurile cereşti se îngrijorară unele pentru celelalte, ele fiind foarte unite, între ele existând o legătură puternică de prietenie, pentru că aşa le învăţase micul soare care acum era foarte tăcut şi lumina din ce în ce mai slab.
- Soare, te rugăm, fă ceva! Nu ne lăsa să dispărem în modul acesta! Tu eşti prietenul nostru, protectorul nostru. Mereu ne-ai dat sfaturi bune, ne-ai învăţat lucruri noi care ne-au fost de folos, iar acum stai fără să zici nimic. Spune ceva! izbucniră Sakura şi Yuki, iritaţi de indiferenţa aparentă a soarelui.
Însă acesta îşi menţinu tăcerea nevinovată.
- O, nu! Priviţi! Au aterizat şi pe Akira! Ce putem face ca să îl salvăm? exclamă îngrijorată Sakura.
- Din păcate, noi suntem doar două planete care se învârt pe orbitele lor în jurul unui soare. Nu putem face nimic, decât să privim şi să ne aşteptăm sfârşitul, cuvântă înţelept şi realist Yuki.
- Ai dreptate. Dacă am fi planete libere şi nu am aparţine unui sistem solar, am putea să facem ceva pentru a ne salva, dar aşa totul e in zadar. Cred că îl înţeleg pe soare în tăcerea sa.
Oamenii începură să-l fotografieze pe Akira şi să trimită maşinării pe Yuki şi Sakura. Planetele erau resemnate cu gândul că acesta este destinul lor, să trăiască fericite până când aceste creaturi nemiloase, oamenii, vor veni să le distrugă lăsând în urma lor doar pulberea fără viaţă, care se pierde în infinit.
În timp ce oamenii le luau viaţa micilor planete a căror singură vină era că aveau multe resurse pe care le doreau oamenii, sau mai bine zis, erau blestemate cu acestea, lumina micului soare se reducea încontinuu.
O planetă care tocmai trecea prin zonă îl observă pe soare pălind şi se apropie de el cu îndrăzneală:
- Le transferi lumina ta planetelor din jur?
- Poftim? întrebă nedumerită fosta planetă. Pot face asta? Le pot salva?
- Desigur, spuse convinsă planeta necunoscută. Şi eu am fost cândva centrul unui sistem solar, iar în jurul meu gravitau nouă planete îngâmfate care nu erau mulţumite de lumina mea. Într-o zi, a trecut pe acolo o planetă mică, ce îşi dorea numai un loc în univers, iar cei de pe Terra, singura mea prietenă, după care îmi pare rău, au încercat să o distrugă. În acel moment i-am dăruit lumina mea, eu devenind o planetă călătoare iar ea, soarele de care depindeau cinci planete mici, pe care le salvasem înainte.
Micul soare îşi recunoscu povestea şi mai mult, ştia acum o cale de salvare care depindea numai de el.
Va fi în stare micul soare să-şi salveze prietenii? Cum o va face? Ce va face dacă va deveni din nou o planetă călătoare prin univers? Toate acestea şi multe altele veţi afla în următorul capitol din “Planeta pitică”.


Paranciuc Iulia,
Clasa a X a E
Colegiul Naţional „Petru Rareş” Beclean

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu